SPORT

Mugur Fratila - Maratonist

Ironman reprezinta o provocare pentru fiecare triatlonist amator sau profesionist

Despre Mugur Fratila. Inceputurile unui alergator

Mugur Fratila este in momentul de fata un tanar de 44 de ani ce se indreapta grabit spre 45. Nascut in Constanta si trait in Mangalia o perioada, a batut de mic maidanele Mangaliei si imprejurimile incercand aproape totul ce tinea de senzatiile tari ale acelor vremuri; lupte libere, skateboard, sarituri cu caii peste obstacole, dresaj cabalin, pescuit, inot, sarituri de la inaltimea stabilopozilor de pe dig in mare si tot restul de mici nebunii specifice varstei copilariei.In vacantele scolare calarea toti magarii din satul bunicilor spre disperarea stapanilor care ii lasau pe camp la pascut. Putin precoce, as putea spune, incercam prin orice mod sa fiu in centrul atentiei, sa ies in evidenta, sa fiu numarul unu. De foarte putine ori imi reusea, insa tot timpul perseveram, ma straduiam, plangeam cand pierdeam, insa nu renuntam niciodata in a o lua de la capat. Asadar pot spune despre mine ca m-am nascut facand sport. Din nefericire anturajul copilariei a fost tentant si putin mai presus de vocea parintilor care oricat au incercat cu mine, nu au reusit sa-mi arate intotdeauna calea cea mai buna, iar eu nu am reusit sa devin un mare sportiv profesionist asa cum toti profesorii de sport imi pronosticau ca voi ajunge, insa am fost intotdeauna printre varfuri in sportul de mana a doua. A urmat apoi o perioada de liniste. In 1990, am venit din armata si am facut niste cursuri de cascador la Teatrul National. Nu s-au prins de mine, credeam ca voi castiga multi bani asa cum se vehicula, insa perioada de dupa revolutie nu se arata prea senina in acele clipe si m-am orientat spre altceva....m-am indragostit foarte tare de sufletul meu pereche si m-am casatorit „foarte tare” curand cu Geta. Pana la 40 de ani nu am facut altceva decat sa ma odihnesc, sa ma odihnesc din cale-afara, sa ma ingras si sa imi imbib ficatul si plamanii in alcool si tutun. Și aveam si o pasiune nebuna pentru jocurile pe calculator ale vremii, incepand de la „Counter Strike” si culminand cu „Line Age”...

Se spune ca atunci cand ajungi la varsta de 40 de ani se intampla ceva cu tine, cu psihicul tau si de aici denumirea de „sindromul celor 40 de ani”. Nici eu un am fost ocolit de acest sindrom, asadar schimbarea a survenit si la mine. Nu as putea spune daca a fost ceva de bine sau ceva de rau, insa categoric EUL meu a vrut o schimbare. In bine sau in rau, decideti voi, va las de data asta sa ma judecati: in Ianuarie 2009, brusc, subit, am hotarat sa ma las de fumat si de baut, am hotarat sa ma schimb radical ca om, sa las in urma totul si sa ma inrolez in „Legiunea Franceza”. Nu mai era cale de intors, hotararea era luata, biletul de avion spre Paris il aveam in buzunar (numai dus, convins fiind ca voi fi acceptat fara probleme), asadar am inceput sa ma pregatesc intens din punct de vedere fizic. Psihic eram OK, sau cel putin eu asa gandeam. Aveam 92 de kg, un fizic de sedentar si conditie fizica 0 (zero). Nu eram in stare sa alerg un km legat, fara sa ma opresc. Ambitie, hotarare, determinare; din 5 ianuarie 2009 pana in 15 aprilie 2009 am reusit sa slabesc 18 kg si sa alerg 3 km in mai putin de 12 minute. Faceam peste 50 de flotari, 10 tractiuni la bara, abdomene uitam numaratoarea, eram pregatit fizic pentru marea incercare. A doua zi de Paste am purces spre aeroportul Baneasa de unde m-am despartit cu strangere de inima de toti cei ce erau cu mine (sotia/prieteni/rude apropiate). Pana la Paris am dormit ca sa nu am timp sa ma gandesc la ceea ce urma. De la Paris am luat un tren pana in Marsilia apoi un altul pana la Aubagne unde era unul din centrele de recrutare ale Legiunii Franceze acolo unde vroiam eu sa ma inrolez. Pe scurt nu am fost primit, mi s-a explicat ca ar fi trebuit sa fiu acolo cu cel putin 6 luni inainte de a implini 40 de ani pentru ca ar fi trebuit mai intai sa trec un test psihic, apoi probele medicale, apoi cele fizice si apoi in cazul in care eram preliminar acceptat, ar fi trebuit sa fac si un stadiu de pregatire de 6 luni. Abia la sfarsitul celor 6 luni dupa inca un examen fizic de anduranta, urma sa fiu acceptat sau respins din randurile elitei armatei lumii...

Dupa doua zile eram din nou acasa, spre marea bucurie a tuturor celor apropiati. Eram putin in deriva, imi abandonasem afacerea pe care nu o mai puteam relua, fusesem respins de cei cu care vroiam sa imi petrec urmatorii 17 ani din viata, si se potrivea foarte bine ceea ce gandeam inainte sa ma urc in avionul spre Paris: o voi lua de la 0 (zero)....

 Asta a fost inceputul meu de alergator… de atunci am inceput sa alerg…Daca pana atunci nu indraznisem sa sar pragul celor 3 km pe care ii faceam la antrenamente, acum la indemnul unui amic am hotarat sa atac maratonul. M-am documentat putin, am vazut ca este vorba despre o cursa de 42km195 m si mi-am stabilit personal un plan de antrenament. M-am pregatit aproape 3 luni timp in care reusisem sa ajung la alergari de maxim 17km. In drumul spre maraton am inclus si un semimaraton, semimaratonul de la Tusnad era primul pe care urma sa-l alerg. Și l-am alergat, nu mi-a fost usor, a fost tare greu, diferenta de nivel cumulata de 650 de metri din ce imi aduc aminte, am avut chiar si un target propus, acela de a nu intrerupe alergarea sub nici un motiv. Și am reusit: 2 ore 32 minute, cred ca asta a fost timpul scos de mine la primul semimaraton pe care l-am alergat dupa aproape 3 luni de antrenament. In tot acest timp sotia mea, Geta, a fost cea care mi-a stat alaturi, care m-a incurajat (dupa ce m-am intors din Franta cu buza umflata) si m-a sustinut financiar si psihic.

Ce inseamna sportul pentru dumneavoastra? Ce satisfactii va ofera?

...in timp am ajuns sa-mi fac din sport o rutina zilnica. Acum, daca trec mai mult de doua-trei zile si nu fac nici o activitate sportiva inseamna ca am o problema. S-a intiparit atat de mult si de adanc acest gen de activitate, incat face parte din cotidianul meu. Cred ca alergarea este cel mai bun medicament antistres. Ca sa ma citez, „atunci cand alerg sunt doar eu si cu mine”, „ma golesc” de tot negativismul, cutreier, sunt departe, ma refac, ma simt bine, ma odihnesc mental. Este putin straniu sentimentul; transpiri, obosesti fizic, inima o simti ca vrea sa-ti sparga pieptul, picioarele obosesc, talpile se incing, insa la sfarsit te simti minunat, descatusat de toate energiile negative. Satisfactia personala este imensa, nu stiu daca poate fi perceputa din afara (din exteriorul lumii alergatorilor de anduranta) aceasta satisfactie de la sfarsitul unei curse… Din punctul meu de vedere aplauzele, incurajarile, medalia de la sfarsitul unei curse, diplomele, locul pe podium daca e cazul, astea nu pot fi inlocuite ca satisfactie.

Castigul meu din sport se masoara in sanatate, in placerea de a ma autodepasi permanent in lupta cu timpul, nu mai conteaza ca la fiecare cursa platesc taxa de participare, nu mai conteaza ca la fiecare cursa se cheltuiesc bani cu transport, cazare, masa, nu mai conteaza ca fiecare cursa trebuie pregatita cu minutiozitate din punct de vedere al alimentatiei inainte si in timpul cursei, alimentatie care costa destul de mult raportat la veniturile noastre de est europeni. Nimic nu se compara cu satisfactia de care vorbeam mai devreme.Cursele la care particip sunt consumatoare de venit, nicidecum sursa de venit. Evident, ca sa pot sustine financiar aceasta pasiune trebuie sa renunt la altele, sa am un serviciu zilnic. In momentul de fata lucrez la Casa de Insolventa Transilvania la departamentul marketing. Anterior, dupa ce m-am intors din Franta, cum spuneam, cu coada intre picioare, am lucrat pe santier, apoi la un depozit, am incercat diverse senzatii tari gen: legator de sarcina de macara, macaragiu, incarcator-descarcator, alpinist industrial, gestionar. Acum jobul meu este la birou in mare parte a zilei, mai merg pe teren atunci cand este cazul insa niciodata nu m-am plans pentru faptul ca muncesc sa-mi sustin pasiunea si inca sunt lucruri pe care nu le pot suporta financiar.  Este dificil in aceste conditii sa poti sa te antrenezi, insa nu imposibil, totul este sa-ti ordonezi de asa maniera timpul incat sa aloci pentru fiecare activitate a zilei timpul cuvenit. Nu functioneaza decat daca esti 100% motivat de ceea ce vrei de la tine si daca esti decis sa nu abandonezi.

 Despre viata sportiva si sacrificii

„Sacrificii” e un cuvant cam tare, dar pot sa va raspund si la asta: e vorba de timp si bani. Timpul nu poate fi inlocuit, banii ii aloc in functie de cat de important pentru mine consider ca este cursa pe care mi-o aleg. Daca o cursa implica si cateva ore de relaxare cu prietenii, alte activitati placute, atunci o aleg cu mare placere si platesc taxa fara nici o ezitare.

Am uitat sa va spun un amanunt foarte important; aproape la toate cursele la care particip merg insotit de sotia mea Geta si de catelul meu Pick. Sunt foarte putine cursele unde nu suntem vazuti impreuna. Acolo unde nu este posibil sa fim impreuna, nu merg nici eu decat rar, foarte rar. Imi aloc atat de putin timp familiei incat vreau sa fiu macar in week-end alaturi de ea, chiar daca in timpul cursei din week-endul respectiv sunt „doar eu si cu mine”.

Ca sa poti fi la un nivel acceptabil intre alergatorii/triatlonistii amatori din tara este nevoie de antrenament. De ore de antrenament. Trebuie sacrificat timpul....care din nefericire nu poate fi procurat sub nici un fel de tranzactie...si banii, dar asa cum bine spune un amic de al meu: “ce inseamna banii in comparatie cu micile (sau marile) pasiuni pe care le avem?”

Dupa ce am intrat in familia Casei de Insolventa Transilvania am fost putin dezorientat, programul de munca a suferit mari schimbari fata de ceea ce faceam eu inainte si nu prea imi gaseam drumul...acum am descoperit ce trebuie facut si mi-am modificat putin programul: ma trezesc dimineata la 5:30 si sar direct in pantofii de alergare, ies la alergare si ma chinui intre 50 si 75 de minute. Este maxim de ceea ce imi pot permite ca timp. Ajung acasa, nu mai am timp decat sa-mi sterg transpiratia cu un prosop, ma schimb si ies cu Pick afara in jurul parcului Moghioros pentru 45 de minute maxim 60. Mai mult nu imi pot permite ca altfel dau programul peste cap. Revin acasa, dus/mic dejun (pun mare pret pe micul dejun), program pe care il fac impreuna cu sotia mea, plecam apoi spre serviciu impreuna, o las in drum si ajung si eu la 8:50 la birou. Revin acasa in jur de 19:00-19:30 mananc ceva la repezeala si fug la bazinul de inot sau ma urc pe hometrainer (un suport pe care sta bicicleta mea de antrenament si care ma ajuta sa-mi mentin antrenamentul ciclist). Daca am antrenament de inot ma intorc acasa in jur de 21:30, daca am antrenament de ciclism cobor din hometrainer dupa maxim o ora jumate. Mai mult nu pot sa pedalez „indoor”. Acesta este programul meu de luni pana vineri, program pe care l-am descoperit de vreo luna si jumate cand nu stiam cum sa procedez in vederea pregatirii pentru o cursa Ironman. In week-end ies la o bicicleta lunga intr-una din zile, iar in cealalta fac o alergare lunga intr-un parc la alegere, la care participa si sotia mea impreuna cu Pick.

A existat un concurs care a avut un punct determinant in evolutia Dvs. ca maratonist?

De la inceput am alergat cu gandul ca voi ajunge la maraton candva, nu stiam cand, insa stiam sigur ca se va intampla candva. Acesta a fost targetul meu iniţial dupa ce am venit din Franţa. Nu m-am gandit nici o clipa la curse mai scurte de semimaraton. Prima cursa de anduranţa a fost Semimaratonul de la Tusnad dupa aproximativ doua luni de pregatire. Apoi, dupa ce am alergat Maratonul Pietrei Craiului am fost indragostit realmente de peisajele ce le poţi vedea alergand un maraton montan. Apoi dupa ce am alergat Maratonul Internaţional Bucuresti am realizat ca aici intervine lupta cu timpul de concurs si ca atare nemulţumit fiind de timpul realizat atunci, dupa aproximativ 5 luni de pregatire, am hotarat sa incep sa ma pregatesc mai „stiinţific”. Fiecare cursa a avut si are si acum un punct determinant pentru urmatoarea provocare

Vointa si perseverenta

Am renuntat brusc la tigari si la fel de brusc am inceput sa alerg. A fost greu, nu stiam cum se alearga. Incercand sa derulez filmul spre inapoi realizez ca plecam asa cum pleaca toti incepatorii, mult prea tare atunci cand ar fi trebuit sa am mai intai o perioada de acomodare a organismului la efort, o perioada de „acumulare de kilometri” cum se spune in termeni specifici, abia apoi ar fi trebuit sa „umblu” la capitolul viteza. Pentru mine era prea scurt timpul, iar eu eram mult prea nestiutor. Imi aduc aminte ca citisem despre pantofii de alergare, m-am dus si mi-am cumparat o pereche, chiar scria in interiorul lor „running shoes”. Habar nu aveam atunci ca exista mai multe tipuri de pantofi de alergare in functie de terenul pe care alergi, viteza cu care alergi, antrenament sau cursa. Ulterior aveam sa constat ca imi cumparasem o pereche de pantofi de alergare montana si eu alergam cu ei pe sosea. Orice pereche de pantofi de alergare poate fi folosita pana la 1000 de km alergati (unii ii folosesc mai putin), apoi isi pierd calitatile de amortizare a socului calcaturii, trebuie schimbati indiferent daca sunt sau nu rupti. Am simtit efectul alergarii cu pantofi nepotriviti dupa un timp relativ scurt, cam dupa un an in care am alergat zi de zi cu aceeasi pantofi, la orice concurs, de orice tip, fie ca era alergare montana, de sosea, sau triatlon. La un moment m-am destainuit unui prieten cu care alergam pe bucla din jurul cartierului Drumul Taberei ca ma dor gleznele si soldurile la alergare. El fiind alergator vechi mi-a spus timid ca indiferent de starea mea financiara trebuie sa-mi schimb pantofii de alergare ca nu sunt nici potriviti pentru alergari de sosea si oricum isi terminasera treaba de multa vreme. Atunci am inteles de ce uneori pe la alergarile de grup oamenii isi mai dadeau coate cand ma vedeau alergand cu pantofi de „trail” pe sosea. Am invatat, in urma unor accidentari usoare sau mai putin usoare, ce trebuie sa incalt. Acum am 5-6 perechi de pantofi de alergare si de fiecare data cand vad ceva atragator nu ma pot abtine sa nu imi cumpar. Din primul an, mai precis dupa 6 luni de cand incepusem sa alerg peste 3 km, aveam deja la activ un semimaraton, doua triatloane SPRINT (750m inot; 20 km ciclism; 5 km alergare), si doua maratoane, unul montan si unul de sosea. De acum incolo nu se mai punea problema daca pot sau nu sa termin un maraton asa cum a fost pusa la inceput, de acum ma gandeam cum sa fac sa imi imbunatatesc timpii. Auzisem dintr-o discutie intre triatlonisti despre termenul Ironman si mi se infiripase in minte ideea participarii CANDVA la o cursa Ironman. Deja acum era „must do”

Ce reprezinta o cursa Ironman? 

Ironman este „Mama si Tata” curselor de anduranţa. Ironman reprezinta o provocare pentru fiecare triatlonist amator sau profesionist, cred ca este ţinta finala a oricarui triatlonist, cursa reprezentand o proba de inot de 3,8 km apoi o proba de ciclism de 180 de km si culminand cu o proba de alergare de 42,195 km. Toate acestea se fac fara pauze intre ele si exista un timp limita de 17 ore, o secunda dupa acest timp atrage dupa sine descalificarea.

Va motiveaza ceva anume in timpul unui maraton?

In cursa nu prea mai este timp de motivaţie, motivaţia mi-o fac inainte. In cursa sunt eu si cu mine si incerc sa ma detasez de tot ceea ce ma inconjoara. Gandesc ca la fiecare kilometru trecut am scazut un kilometru din distanţa totala si nu ca au trecut abia unu sau doi km din cursa. Gandirea negativa te deceptioneaza si nu face bine psihicului. Intr-un maraton cand ajung la km 30 imi spun ca abia atunci am inceput alergarea si incep numaratoarea de la 1. Nu mai sunt decat 12,195km si mi se pare mai acceptabil decat sa numar de la 30 spre 42,195 km.

Intr-un Ironman este mai dificil. Acolo pleci deja obosit dupa 3,8 km de inot si 180 de km de ciclism, in Ironman trebuie sa inveti sa-ti dozezi efortul, sa nu arunci toata energia pe una din probe ca de aici poti ajunge la abandon. Unul din pretendentii la titlul mondial de Ironman din 2012 de la Hawai a condus cursa la proba de bicicleta si la cea de alergare pana pe la km 35 (daca imi aduc bine aminte), apoi a abandonat uimind intreaga lume care il urmarea...Anul trecut (tot in 2012) in Ungaria, la Nagyatad simţeam ca sunt epuizat inca de cand am inceput proba de alergare. La umbra se anunţau 38 de grade si inchipuiţi-va cam cate grade au fost la nivelul asfaltului la proba de bicicleta. M-am fortat foarte tare si am fost gata sa cedez tentatiei abandonului. A fost cel mai groaznic maraton al meu. M-am chinuit din rasputeri sa scot sub 5 ore pe proba de alergare. A fost mai mult un mers intins decat o alergare. Sunt oameni care accepta caldura mai usor, altii o accepta mai greu. Eu sunt din a doua categorie. Am scos timp final la Ironman Nagyatad 12 ore 47 minute, cam cu o ora jumate mai mult decat imi propusesem in urma antrenamentelor facute.

Ce va doriti mai departe in acest domeniu?

Imi doresc sa fiu sanatos sa pot continua ceea ce am inceput. La ultimele ediţii de campionat mondial  (2010;2011;2012) de Ironman de la Hawai tot vad (inregistrari video, nu pe viu )un personaj simpatic. Lew Hollander ...este cel mai in varsta Ironman de acolo, in 2012 avea 82 de ani si inca se incadra in timpul limita de 17 ore. Și atunci daca el poate, eu de ce nu as putea? Nu stiu daca pana la 82 de ani voi continua, insa cu siguranta inca 25-30 de ani de acum incolo veti mai auzi de mine pe la competitii. Știti ca si noi in Romania avem un alergator centenar, este vorba de Mosion Gheorghe, alergatorul care la peste 80 de ani reuseste sa termine Half Maraton.  Și mai avem pe domnul Cristian Chiurlea care la peste 70 de ani alearga maratoane montane din cele mai ridicate ca grad de dificultate si ca diferenta de nivel cumulata. Asadar eu la 44 de ani pot sa spun ca sunt inca tanar. Din nefericire perioada tranzitata este una dificila inclusiv din punct de vedere financiar si este foarte greu sa iesi din tara la un concurs gen Ironman. Numai inscrierea costa intre 300-600 € in functie de unde se desfasoara cursa. Nu mai vorbim de alte cheltuieli. Triatlonul este un sport costisitor, bicicleta de concurs costa intre 2000 € si peste 5000 €, nu mai vorbim de restul echipamentului. Chiar si in gluma spus, cuvantul „sponsorizare” face  sa creasca adrenalina in orice potential si potent om de afaceri. Asadar noi sportivii Romaniei, profesionisti sau amatori, vrem (imi place sa cred ca toti vor) sa facem sa creasca adrenalina in oamenii de afaceri. Vrem sa invete sa ne sponsorizeze, pe noi si cursele la care participam, sa ajunga SA CREADA ca sportul este cel mai bun ambasador al unei natiuni sau al unei companii si numai sponsorizati fiind, sportivii vor creste in valoare, vor incepe sa vrea sa aiba rezultate si vor ridica din nou faima tarii asa cum o faceau sportivii Romaniei odinioara. ASTA MA ROG sa se intample, din tot sufletul meu... in afara de rugaciunile zilnice de sanatate...pentru mine, pentru familie si pentru ceilalti...